Grănicerii... O specie ciudată de oameni și de militari. La
început, am suferit cumplit cînd, la repartiție, după absolvirea școlii de
ofițeri, am ajuns, luat fiind cu arcanul, printre ei... Mai apoi, mi-am dat
seama că am avut noroc cu carul, din mai multe motive, care s-au relevat
ulterior. Lăsînd uitării anii grei de la subunitate (mai ușori, însă, unde am
lucrat eu, în port, decît ai camarazilor de la bornă), pentru mine bilanțul
este pozitiv.
Și am ajuns, treptat, ca, așa cum simt, văd și gîndesc în roșu, galben și
albastru, și-mi curge, încă, sînge
kaki prin vene, să percep lumea și în vibrantul verde - smarald. Unicul verde
pe care îl asociez, și acum, conturului sfînt al rotunjimii graniței de Românie.
A fost, pentru mine cel puțin, un mediu în care am putut să cresc profesional
– bine și drept, îmi place mie să cred. Nu că lumea grănicerească ar fi fost una diafană, idilică, în care am viețuit alături
de prinți și prințese din basme. Din contră, asprimile și duritatea erau
prezente la fiecare pas, chiar în exces și gratuit cîteodată. Numai noi știm. Și
miza era mare. A fost, însă, Universul nostru, cu soldații noștri, cu fîșia de
la margine de Țară, cu pichetele și
companiile noastră, cu nevoile și lipsurile noastre, cu Drapelele noastre de
luptă. Ca acela al Batalionului 193
Grăniceri, sub care am avut onoarea să servesc România.
Indiferent ce s-a spus și se va mai spune, la fel ca și ceilalți soldați
români, și noi, grănicerii, ne-am
făcut datoria. Iar cine a apucat să rostească: „Vă ordon să executați paza și
apărarea frontierei de stat a României...!”,
și a crezut sincer în aceste spuse aparent comune, a rămas pe vecie captiv
momentului în care simțeai material comuniunea cu Țara. Și nu e simplă poezie. Sînt sigur că majoritatea celor de
atunci simte la fel. Oare cei de acum mai cred în așa ceva?
În anul în care am ieșit locotenent, tatăl meu a suferit un accident. Eu spun
că a ales să treacă dincolo de Văl. Cred, tot mai mult, că a făcut-o pentru a
mă lăsa să cresc prin propiile-mi puteri. Așa că aveam, ca tînăr, o nevoie
acerbă de modele. Și le-am avut din belșug - și bune și rele. Mai cu seamă,
însă, am avut noroc de șefi. Știu, poate să pară bizar, dar marea mea șansă au
fost oamenii sub comanda cărora am crescut. Spiritual vorbind, nimic nu este
întîmplător, așa că ne pătrund în viață exact acei oameni care ne ajută să ne
învățăm lecțiile. Nu îmi dau seama cum, dar parcă tot ce era mai bun în materie
de meserie militară aparținea comandanților mei.
Și încep cu domnul maior Staver
Gheorghe. Nu cred că existau mulți ofițeri cu un simț al datoriei și cu un
cult al programului, al instrucției și al misiunii mai dezvoltate decît la
dumnealui. Asta ne cam „ustura” atunci pe noi, tinerii, dar, cu timpul, ne-am
dat seama că era singura cale posibilă. Și, mai apoi, de pe alte „crăci”
ierarhice, cînd ne apăsau de data aceasta pe noi răspunderile, am procedat
exact la fel. Fără rabat.
Prin subunitățile de grăniceri
se perindau mulți ofițeri de la eșaloanele superioare – control, sprijin și
îndrumare – care activități, pe atunci, chiar se realizau. Așa am dobîndit o
nouă șansă, aceea de a fi cunoscut de un alt ofițer de excepție – maiorul, pe atunci, Pîrvu Nicolae. Una peste alta, la
absolvirea Academiei Militare, fără ca eu să visez măcar, domnul colonel Pîrvu mă hărăzise, deja, unei cariere în Comandamentul Național al Grănicerilor,
la pregătirea cadrelor. Aceasta a devenit, începînd cu 1993, noua mea profesie,
pe care nu am încetat să o practic nici măcar acum, la 4 ani de la pensionare.
Adică, tot ceea ce mi-a inoculat noul meu mentor, s-a imprimat temeinic și este
de neșters.
Mărturisesc, cu mîndrie și cu întregul respect, că devenirea mea ulterioră
anului 1993, de cînd am lucrat cu dumnealui, se datorează, în măsură
covîrșitoare, acestui OM de la care
am învățat cam tot ce știu. Mă bucur că am apucat să-i mărturisesc aceste gînduri
pe cînd era foarte bolnav și să-mi exprim recunoștința pentru tot ce mi-a
oferit aproape patern. Sper să-i fi oferit un strop de alinare.
De fapt, în toată cariera mea, după ce drumurile noastre profesionale s-au
despărțit, l-am pomenit frecvent colegilor mei ca exemplu de meseriaș și de
persoană care a înțeles că, dincolo de relațiile ierarhice, există, în primul
și în primul rînd, omenia. Eu nu pot să spun că am simțit vreodată, lucrînd cu domnul colonel Pîrvu, apăsarea aceea în
raporturile șef-subordonat, pe care ți-o induce, în anumite situații,
„conjuncția” cu oamenii fără harul conducerii.
Colonelul Pîrvu a plecat de la Slatina să-și facă un rost. Armata i s-a
potrivit mănușă, dar nu de pufoaică, ci ofițerească, din piele. Fiindcă, temperamental,
era făcut pentru meseria de conducător. A fost capabil să se cizeleze și să
învețe, să facă școală, fapt de care a fost, întotdeauna, foarte mîndru. Și
avea de ce, deoarece nu a rămas un ofițer oarecare, ci a devenit un om
cultivat, care a păstorit la Grăniceri,
timp de decenii, ceea ce îi plăcea lui cel mai mult – învățămîntul. Sînt zeci
de promoții de ofițeri și subofițeri cărora le-a influențat, într-un fel sau
altul, destinul. Pe mulți, cum se spune, i-a făcut oameni... Este, cred,
realizarea cea mai importantă a vieții sale profesionale – a făcut Grăniceri români.
Rar mi-a fost dat să văd un ofițer atît de mîndru de faptul că este Grănicer. M-a încercat frecvent
sentimentul că dacă această profesie nu ar fi existat ar fi trebuit inventată
pentru colonelul Pîrvu. Fiindcă a
iubit-o cu pasiune și deznădejde, mai ales cînd un cîrd de netrebnici ne-a scos
din istorie. Ticăloși despre care știm, acum, că nu voiau la frontieră oameni
cu profilul consolidat al purtătorului de verde în suflet.
Și mai rar, însă, am întîlnit oameni atît de dedicați familiei. Familie pe
care o situa deasupa oricăror circumstanțe. Mărturisea, foarte frecvent, că „în etapa aceasta prevalează rezolvarea
problemelor familiale”. Trecînd peste conținutul afirmației pe care o atașa
mai cu seamă momentelor anecdotice, domnul
colonel Pîrvu chiar a făcut tot ceea ce i-a stat în puteri să-și piloteze
familia cît mai bine. Și i-a reușit perfect inclusiv această întreprindere,
fapt pentru care merită, încă o dată, întregul nostru respect.
Din păcate, calea vieții lumești a camaradului nostru Grănicer s-a încheiat... S-a sfîrșit după o suferință căreia i-a
ținut piept demn, fără să se plîngă. Mie, cel puțin, nu mi-a spus vreodată cît
îi este de rău, chiar cînd acest fapt era evident. Îmi place să cred că
încerca, și în acele momente, să-și menajeze cunoscuții.
Important este, însă, că domnul
colonel Pîrvu nu dispare anonim. Lasă înapoia sa o dîră de lumină intensă
și un noian de gînduri frumoase. Eu, cel puțin, voi avea, întotdeauna, cele mai
vii motive să zîmbesc la rememorarea clipelor speciale pe care am avut șansa să
le petrecem împreună. Și ce poate fi mai minunat decît să îți supraviețuiască o
imagine senină și să intri în neuitare cu un chip regretat. Și ca aducerea ta
aminte să îndemne alte suflete apropiate ca, din cînd în cînd, să verse un strop
de vin spre pomenirea ta, fiindcă ai fost un om pe care l-au iubit. Sincer.
Adio, iubit camarad! Dumnezeu să te
odihnească! Ne reîntîlnim pe Cîmpiile Elizee, cînd ne vom strînge iarăși, noi,
Grănicerii, la darea misiunii posturilor și patrulelor! Și la ascutarea de
rapoarte.
Col. (r) Barbu Daniel
danielbarbu59@yahoo.com
Col. (r) Barbu Daniel
danielbarbu59@yahoo.com
P.S. Înmormîntarea va fi luni, 04.03.2013.
D-ZEU SA-L IERTE ! SA-I FIE TARANA USOARA !
RăspundețiȘtergereADIO ! BRAVULE GRANICER ROMAN .
Dumnezeu sa il odihneasca si sa ii ierte greselile !
RăspundețiȘtergereDumnezeu sa-l odihneasca!
RăspundețiȘtergeredumnezeu sa-l odihneasca in pace si liniste !
RăspundețiȘtergeresi sa dea Dumnezeu ,ca si de acolo de sus sa vegheze la granitza romaniei !
Emotionanat. Cred ca oamenii luminosi se recunosc si atrag intre ei.
RăspundețiȘtergereSa-i fie somnul lin..., camaradului dvs., d-le Barbu.
DUMNEZEU SA VA IERTE SI ODIHNESACA IN PACE, DOMNULE COLONEL!
RăspundețiȘtergereUN OM ADEVARAT, CARE A TINUT LA ,,ARMA GRANICERI'' SI CARE NE-A INVATAT CARTE!
SINCERE CONDOLEANTE, FAM. TUDOSE DOREL-IASI
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace !
RăspundețiȘtergereDOAMNE !
RăspundețiȘtergerePRIMESTE IN IMPARATIA TA ,INCA UN OSTEAN - SFANT GRANICER ROMAN -SI IARTA-I PACATELE. ODIHNEASCA-SE IN PACE !
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace iar de acolo de sus sa vegheze la geanitele Romaniei ,tara pe care a slujit-o cu devotament si onoare pe toata perioada cit a fost militar activ si dupa aceea in calitate de militar in rezerva
RăspundețiȘtergereMa alatur si eu colegilor aducind un ultim omagiu celui ce a fost un brav militar indiferent cum il cheama .Trecerea in nefiinta este un lucru trist pentru oricare dintre noi fie ca am fost comandantii sau simpli executanti moartea este aceeasi. Dumnezeu sa-l ierte atit pe el cit si pe cei care se duc la cele vesnice fara sa pomeneasca nimeni nimic de iei si care din pacate sunt foarte multii.
RăspundețiȘtergereAM ONOAREA SA VA SALUT, DOMNULE COLONEL !!
RăspundețiȘtergereDUMNEZEU SA VA PRIMEASCA IN ARMIA CELOR DREPTI !!
Cand ma gandesc ca, in luna august a.c., trebuia sa participe la intalnirea
prilejuita de anivesarea a 40 -a a promotiei 1973 - ARMA GRANICERI in calitate de fost comandant de pluton, primul, in anul intai, mi se parea nedreapta disparitia sa ! Dar DOMNUL fiind stapanul nostru, doar EL emite ORDINELE DE CHEMARE !
Aceast fapt ne da garantia ca nevom revedea !
Cu respect, col.(rez) TANASA GHEORGHE I.
Acesti graniceri se pot mandri cu arma lor istorica, care a definit hotarul Tarii,
RăspundețiȘtergeredand emotii tuturor celor care au trecut frontiera.