sâmbătă, 2 martie 2013

A mai plecat un granicer . . . la margini de rai



Grănicerii... O specie ciudată de oameni și de militari. La început, am suferit cumplit cînd, la repartiție, după absolvirea școlii de ofițeri, am ajuns, luat fiind cu arcanul, printre ei... Mai apoi, mi-am dat seama că am avut noroc cu carul, din mai multe motive, care s-au relevat ulterior. Lăsînd uitării anii grei de la subunitate (mai ușori, însă, unde am lucrat eu, în port, decît ai camarazilor de la bornă), pentru mine bilanțul este pozitiv.
Și am ajuns, treptat, ca, așa cum simt, văd și gîndesc în roșu, galben și albastru, și-mi curge, încă, sînge kaki prin vene, să percep lumea și în vibrantul verde - smarald. Unicul verde pe care îl asociez, și acum, conturului sfînt al rotunjimii graniței de Românie.
A fost, pentru mine cel puțin, un mediu în care am putut să cresc profesional – bine și drept, îmi place mie să cred. Nu că lumea grănicerească ar fi fost una diafană, idilică, în care am viețuit alături de prinți și prințese din basme. Din contră, asprimile și duritatea erau prezente la fiecare pas, chiar în exces și gratuit cîteodată. Numai noi știm. Și miza era mare. A fost, însă, Universul nostru, cu soldații noștri, cu fîșia de la margine de Țară, cu pichetele și companiile noastră, cu nevoile și lipsurile noastre, cu Drapelele noastre de luptă. Ca acela al Batalionului 193 Grăniceri, sub care am avut onoarea să servesc România.
Indiferent ce s-a spus și se va mai spune, la fel ca și ceilalți soldați români, și noi, grănicerii, ne-am făcut datoria. Iar cine a apucat să rostească: „Vă ordon să executați paza și apărarea frontierei de stat a României...!”, și a crezut sincer în aceste spuse aparent comune, a rămas pe vecie captiv momentului în care simțeai material comuniunea cu Țara. Și nu e simplă poezie. Sînt sigur că majoritatea celor de atunci simte la fel. Oare cei de acum mai cred în așa ceva?
În anul în care am ieșit locotenent, tatăl meu a suferit un accident. Eu spun că a ales să treacă dincolo de Văl. Cred, tot mai mult, că a făcut-o pentru a mă lăsa să cresc prin propiile-mi puteri. Așa că aveam, ca tînăr, o nevoie acerbă de modele. Și le-am avut din belșug - și bune și rele. Mai cu seamă, însă, am avut noroc de șefi. Știu, poate să pară bizar, dar marea mea șansă au fost oamenii sub comanda cărora am crescut. Spiritual vorbind, nimic nu este întîmplător, așa că ne pătrund în viață exact acei oameni care ne ajută să ne învățăm lecțiile. Nu îmi dau seama cum, dar parcă tot ce era mai bun în materie de meserie militară aparținea comandanților mei.
Și încep cu domnul maior Staver Gheorghe. Nu cred că existau mulți ofițeri cu un simț al datoriei și cu un cult al programului, al instrucției și al misiunii mai dezvoltate decît la dumnealui. Asta ne cam „ustura” atunci pe noi, tinerii, dar, cu timpul, ne-am dat seama că era singura cale posibilă. Și, mai apoi, de pe alte „crăci” ierarhice, cînd ne apăsau de data aceasta pe noi răspunderile, am procedat exact la fel. Fără rabat.
Prin subunitățile de grăniceri se perindau mulți ofițeri de la eșaloanele superioare – control, sprijin și îndrumare – care activități, pe atunci, chiar se realizau. Așa am dobîndit o nouă șansă, aceea de a fi cunoscut de un alt ofițer de excepție – maiorul, pe atunci, Pîrvu Nicolae. Una peste alta, la absolvirea Academiei Militare, fără ca eu să visez măcar, domnul colonel Pîrvu mă hărăzise, deja, unei cariere în Comandamentul Național al Grănicerilor, la pregătirea cadrelor. Aceasta a devenit, începînd cu 1993, noua mea profesie, pe care nu am încetat să o practic nici măcar acum, la 4 ani de la pensionare. Adică, tot ceea ce mi-a inoculat noul meu mentor, s-a imprimat temeinic și este de neșters.
Mărturisesc, cu mîndrie și cu întregul respect, că devenirea mea ulterioră anului 1993, de cînd am lucrat cu dumnealui, se datorează, în măsură covîrșitoare, acestui OM de la care am învățat cam tot ce știu. Mă bucur că am apucat să-i mărturisesc aceste gînduri pe cînd era foarte bolnav și să-mi exprim recunoștința pentru tot ce mi-a oferit aproape patern. Sper să-i fi oferit un strop de alinare.
De fapt, în toată cariera mea, după ce drumurile noastre profesionale s-au despărțit, l-am pomenit frecvent colegilor mei ca exemplu de meseriaș și de persoană care a înțeles că, dincolo de relațiile ierarhice, există, în primul și în primul rînd, omenia. Eu nu pot să spun că am simțit vreodată, lucrînd cu domnul colonel Pîrvu, apăsarea aceea în raporturile șef-subordonat, pe care ți-o induce, în anumite situații, „conjuncția” cu oamenii fără harul conducerii.  
Colonelul Pîrvu a plecat de la Slatina să-și facă un rost. Armata i s-a potrivit mănușă, dar nu de pufoaică, ci ofițerească, din piele. Fiindcă, temperamental, era făcut pentru meseria de conducător. A fost capabil să se cizeleze și să învețe, să facă școală, fapt de care a fost, întotdeauna, foarte mîndru. Și avea de ce, deoarece nu a rămas un ofițer oarecare, ci a devenit un om cultivat, care a păstorit la Grăniceri, timp de decenii, ceea ce îi plăcea lui cel mai mult – învățămîntul. Sînt zeci de promoții de ofițeri și subofițeri cărora le-a influențat, într-un fel sau altul, destinul. Pe mulți, cum se spune, i-a făcut oameni... Este, cred, realizarea cea mai importantă a vieții sale profesionale – a făcut Grăniceri români
Rar mi-a fost dat să văd un ofițer atît de mîndru de faptul că este Grănicer. M-a încercat frecvent sentimentul că dacă această profesie nu ar fi existat ar fi trebuit inventată pentru colonelul Pîrvu. Fiindcă a iubit-o cu pasiune și deznădejde, mai ales cînd un cîrd de netrebnici ne-a scos din istorie. Ticăloși despre care știm, acum, că nu voiau la frontieră oameni cu profilul consolidat al purtătorului de verde în suflet.
Și mai rar, însă, am întîlnit oameni atît de dedicați familiei. Familie pe care o situa deasupa oricăror circumstanțe. Mărturisea, foarte frecvent, că „în etapa aceasta prevalează rezolvarea problemelor familiale”. Trecînd peste conținutul afirmației pe care o atașa mai cu seamă momentelor anecdotice, domnul colonel Pîrvu chiar a făcut tot ceea ce i-a stat în puteri să-și piloteze familia cît mai bine. Și i-a reușit perfect inclusiv această întreprindere, fapt pentru care merită, încă o dată, întregul nostru respect.
Din păcate, calea vieții lumești a camaradului nostru Grănicer s-a încheiat... S-a sfîrșit după o suferință căreia i-a ținut piept demn, fără să se plîngă. Mie, cel puțin, nu mi-a spus vreodată cît îi este de rău, chiar cînd acest fapt era evident. Îmi place să cred că încerca, și în acele momente, să-și menajeze cunoscuții.
Important este, însă, că domnul colonel Pîrvu nu dispare anonim. Lasă înapoia sa o dîră de lumină intensă și un noian de gînduri frumoase. Eu, cel puțin, voi avea, întotdeauna, cele mai vii motive să zîmbesc la rememorarea clipelor speciale pe care am avut șansa să le petrecem împreună. Și ce poate fi mai minunat decît să îți supraviețuiască o imagine senină și să intri în neuitare cu un chip regretat. Și ca aducerea ta aminte să îndemne alte suflete apropiate ca, din cînd în cînd, să verse un strop de vin spre pomenirea ta, fiindcă ai fost un om pe care l-au iubit. Sincer.
Adio, iubit camarad! Dumnezeu să te odihnească! Ne reîntîlnim pe Cîmpiile Elizee, cînd ne vom strînge iarăși, noi, Grănicerii, la darea misiunii posturilor și patrulelor! Și la ascutarea de rapoarte. 

Col. (r) Barbu Daniel 
danielbarbu59@yahoo.com

P.S. Înmormîntarea va fi luni, 04.03.2013.

12 comentarii:

  1. D-ZEU SA-L IERTE ! SA-I FIE TARANA USOARA !

    ADIO ! BRAVULE GRANICER ROMAN .

    RăspundețiȘtergere
  2. Dumnezeu sa il odihneasca si sa ii ierte greselile !

    RăspundețiȘtergere
  3. dumnezeu sa-l odihneasca in pace si liniste !
    si sa dea Dumnezeu ,ca si de acolo de sus sa vegheze la granitza romaniei !

    RăspundețiȘtergere
  4. Emotionanat. Cred ca oamenii luminosi se recunosc si atrag intre ei.
    Sa-i fie somnul lin..., camaradului dvs., d-le Barbu.

    RăspundețiȘtergere
  5. DUMNEZEU SA VA IERTE SI ODIHNESACA IN PACE, DOMNULE COLONEL!
    UN OM ADEVARAT, CARE A TINUT LA ,,ARMA GRANICERI'' SI CARE NE-A INVATAT CARTE!
    SINCERE CONDOLEANTE, FAM. TUDOSE DOREL-IASI



    RăspundețiȘtergere
  6. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace !

    RăspundețiȘtergere
  7. DOAMNE !

    PRIMESTE IN IMPARATIA TA ,INCA UN OSTEAN - SFANT GRANICER ROMAN -SI IARTA-I PACATELE. ODIHNEASCA-SE IN PACE !

    RăspundețiȘtergere
  8. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace iar de acolo de sus sa vegheze la geanitele Romaniei ,tara pe care a slujit-o cu devotament si onoare pe toata perioada cit a fost militar activ si dupa aceea in calitate de militar in rezerva

    RăspundețiȘtergere
  9. Ma alatur si eu colegilor aducind un ultim omagiu celui ce a fost un brav militar indiferent cum il cheama .Trecerea in nefiinta este un lucru trist pentru oricare dintre noi fie ca am fost comandantii sau simpli executanti moartea este aceeasi. Dumnezeu sa-l ierte atit pe el cit si pe cei care se duc la cele vesnice fara sa pomeneasca nimeni nimic de iei si care din pacate sunt foarte multii.

    RăspundețiȘtergere
  10. AM ONOAREA SA VA SALUT, DOMNULE COLONEL !!
    DUMNEZEU SA VA PRIMEASCA IN ARMIA CELOR DREPTI !!
    Cand ma gandesc ca, in luna august a.c., trebuia sa participe la intalnirea
    prilejuita de anivesarea a 40 -a a promotiei 1973 - ARMA GRANICERI in calitate de fost comandant de pluton, primul, in anul intai, mi se parea nedreapta disparitia sa ! Dar DOMNUL fiind stapanul nostru, doar EL emite ORDINELE DE CHEMARE !
    Aceast fapt ne da garantia ca nevom revedea !

    Cu respect, col.(rez) TANASA GHEORGHE I.

    RăspundețiȘtergere
  11. Acesti graniceri se pot mandri cu arma lor istorica, care a definit hotarul Tarii,
    dand emotii tuturor celor care au trecut frontiera.

    RăspundețiȘtergere